de Cristina Andone
Când am aflat că voi avea o fată, acum 13 ani, mi-am spus: în sfârsit o să am cu cine să-mi aleg pălăriile! Desigur, ne vom face rochii la fel. Primăvară, vom planta și lalele, și bujori, și iriși. Voi avea un pretext să (re)încep lecțiile de dans.
Ar fi trebuit să-mi dai seama că mă înșel după privirea neîncrezătoare cu care Thea îmi evalua rochiile ( incomode), mănusile de grădinărit ( murdare) și pașii închipuiți de vals ( caraghioși). Apoi a venit peste noi Thor. Da, cel cu ciocanul cu rezonanțe de Ikea (cum va sună Mjöllnir?). De fapt, a venit întreagă armata Marvel de eroi, oameni de fier, oameni-păianjeni și gardieni ai galaxiei. Așa am aflat că am o fată pasionată de SF, de mitologie nordică și de astronomie. Adică tot atâtea găuri negre pentru o mama scriitoare care… să spunem că din tablă înmulțirii știe mai ales ce rimează. M-am străduit să înțeleg fojgăiala eroico-spatială. Nu am reușit. În schimb, am ajuns să mă îngrijorez serios când Thea părea să cunoască scriptul de la Avengers mai ceva că pe sfintele scripturi.
Apoi, copila mea de 13 ani m-a învățat să privesc cerul și să recunosc constelații. Mi-a scris numele în rune. Și mi-a povestit că nordicii credeau că poezia bună este vin sacru. Iar versurile proaste, flatulentele lui Odin. Am zâmbit. Și m-am liniștit. Nu voi avea cu cine să-mi aleg pălăriile. Dar am deja cu cine să descopăr stelele.
Thea este #nesupusa mea.
