de Adina Rosetti
Ecaterina Vaum a fost profesoara mea de română în gimnaziu, iar orele ei erau cu adevărat speciale. Nu ne dădea aproape deloc temele canonice, care au terorizat generații întregi, ci doar „compunere” pornind de la subiectul textului literar din manual sau pur și simplu „compunere liberă”. „Bateți câmpii, dar să o faceți cu grație” – erau vorbele ei. Așa că, deși nu eram cu toții niște talente, scriam mult, ne citeam producțiile în fața clasei și ni le comentam unii altora, ca la un cenaclu literar. Notele la literatură se dădeau nu pentru comentarii învățate pe de rost, ci pentru originalitatea cu care răspundeai la o întrebare de interpretare literară și pentru recitaluri de poezie (așa se face că stăteam cu nasul în cărți și citeam poezie, măcar pentru a găsi unele mai scurtuțe de recitat…). Era o atmosferă extraordinar de creativă și de liberă, care ne-a marcat pe toți, dezvoltându-ne dragostea pentru lectură, spiritul critic și asumarea propriilor opinii.
Țin minte că am scris în clasa a șasea o compunere despre primul sărut (imaginar, desigur, dar asta mi-a atras imediat un val de bilețele de la băieții din clasă), iar într-a șaptea o parodie după „Pașa Hassan”, cu diriga în rolul principal, care m-a făcut să sufăr apoi ceva „persecuții”. Le-am citit în fața clasei, sub zâmbetul tandru-ironic al doamnei Vaum. Cred că a fost prima dată când am realizat ca da, cuvintele pot avea o putere a lor, pot schimba percepții, pot atinge suflete și pot atrage consecințe. Și dacă nu ar fi fost curajul doamnei Vaum de a-și ține orele „altfel”, probabil că aș fi aflat lucrurile astea mult mai târziu…
