de Laura Ghibu
Străbunica mea Ana s-a născut la Săliște în 1878 și a murit la Sibiu în 1952.
Străbunica mea a fost fiica unuia dintre cei mai de vază negustori sălișteni care făceau afaceri cu “Țara” adică cu Regatul României de peste munți. Săliștea aflându-se in Mărginimea Sibiului era un centru natural al acestui tip de comerț între Transilvania habsburgică și România. S-a căsătorit în 1893 cu străbunicul meu Dumitru Ghibu care a luat-o mai mult din interes, ca să se asocieze cu afacerea socrului, decât din dragoste. Așa era atunci.
Sora bunicului, Cornelia, o alta nesupusă de care voi povesti, îmi relata că tânăra Ana s-a mutat în casa soțului ei cu tot cu păpușile cu care încă se mai juca. Străbunicul meu a respectat vârsta frageda a miresei lui și nu a pretins ca ea sa fie femeia lui înainte de a împlini 18 ani. Primul copil l-a avut în anul 1901 iar ultimul în 1922, în total 8, 4 fete si 4 băieți.
Și acum începe povestea…. Ana a studiat la școala elementară din Săliște, deci știa să scrie, să citească și sa socotească. Nu era considerată demnă sa-și urmeze tatăl in călătoriile sale de afaceri dar spiritul antreprenorial era sădit in ea. Când soțul sau era plecat cu treburi “în țară“ ea era cea care comanda și gestiona casa și copiii. În 1914 străbunicul meu lua în arendă o moșie a bisericii catolice din județul Alba, la Cenade. Bunica avea deja 5 copii, din care unul nou născut. Moșia era mare, munca era pe măsura. La început afacerea mergea foarte bine dar deja in anul următor, din cauza timpului neprielnic, recolta fu periclitată. În 1916 a fost și mai rău. În 1917, tot din cauza vremii, falimentul era aproape. In 1916 apăru și al șaselea copil.
Străbunicul meu era in culmea depresiei și a deznădejdii neștiind ca sa mai facă. Atunci NESUPUSA de străbunica-mea a luat frâiele familie și ale afacerii și a început să o strunească. A vândut ce era de vândut a cumpărat animale și a pus pe roate moșia. Asta in timp ce avea 5 copii de crescut și un nou născut de îngrijit.
În 1918 după Unire, moșia bisericii catolice fu confiscată în vederea reformei funciare, iar familia trebui să-și găsească alt rost. Străbunicul vându tot inventarul de animale și ustensile agricole și se mută la Cluj unde fratele sau, Onisifor Ghibu era profesor universitar și unde copiii puteau sa facă școli bune. Nesupusa de străbunica-mea insista ca fiicele ei să studieze. Fiica cea mare a început facultatea de filozofie în Cluj apoi deveni secretara personală a unchiului Onisifor, iar cea de a doua fiică începu să studieze medicina! Ele erau cele mai mari dintre copii.
Banii rezultați din vânzarea acareturilor au fost folosiți să cumpere o casă cu 10 apartamente ca să poată familia să trăiască din chirii. Străbunicul a deschis și o mică afacere, o măcelărie ca să aibă ocupație. Din păcate, măcelăria a dat faliment iar chiriașii nu plăteau cum trebuie. Atunci s-a decis vânzarea blocului și investirea banilor in bănci. Asta înainte de criza mondială a băncilor din anii 30! După nu mult timp, toate băncile au dat faliment iar străbunicii mei au rămas săraci lipiți și cu 8 copii de crescut, dintre care doua fete erau deja la facultate.
În același timp, moare și mezina familiei , Elena, de scarlatina, la numai 4 ani!
Străbunicul meu a căzut într-o cruntă depresie și s-a apucat de băut. Iar Nesupusa de străbunică-mea, și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă!
A mutat familia la Săliște în casa părintească, și-a trimis copiii la școala din sat, a început să lucreze pământul pe care îl mai avea moștenit, singură sau cu ajutorul copiilor. A cumpărat o vacă pentru lapte pentru copii. Despica chibritul în patru ca să aibă mai multe, țesea în casă și făcea haine pentru copii. Își mângâia bărbatul și încerca să-l ajute să iasă din patima alcoolismului.
S-a împrumutat de la rude și a cumpărat o mașinî de tricotat cu care a început să prelucreze lâna oierilor din Mărginime. Și-a învățat băieții rămași acasă, care încă mergeau la școala primară și la școala superioară economică (un fel de liceu) din sat, să tricoteze. Toată familia era prinsă în afacerea mamei. Pe fiul cel mic (bunicul meu) l-a trimis la liceu la Sibiu ca să-l facă popă sau să-l dea la facultate. A muncit cât 10 oameni să scoată familia din impas. Când afacerile au început să meargă bine și străbunicul a reușit să iasă din depresie și alcoolism.
Această femeie NESUPUSĂ a salvat 8 vieți în afara de viața ei! Toți copiii au făcut școli înalte și facultăți și au devenit, doctori, ingineri, economiști și unuș a devenit inginer agronom (Bunicul). Asta în anii 20-30! După moartea soțului în 1943, a rămas la Săliște singură, copiii fiind toți duși la casele lor. Aici și-a continuat activitatea cu atelierul de tricotaje unde avea acum mai mulți angajați. După venirea comuniștilor a trebuit să închidă atelierul și să iasă la pensie. Atunci a început să-și viziteze copiii pe rând și să-și crească nepoții! Vara stătea la Săliște lucrând în grădină și având grijă de nepoțeii care o vizitau.
A murit în 1952 dar amintirea ei este pentru mine o sursă de inspirație perpetuă! De câte ori am o dificultate în viață mă gândesc la această femeie care, fără să-și plângă de milă și cu multă determinare a strunit o familie mare și și-a pus toți copiii pe drumul înspre prosperitate. Această femeie, care nu a dorit niciodată să iasă în față este cea care a croit viitorul meu. Într-o vreme când femeia nu avea, legal, aceleași drepturi ca bărbatul, această făptura măruntă dar hotărâtă nu a acceptat această discriminare. Și-a tratat copiii în mod egal, indiferent de genul lor și a dat posibilitatea fiicelor ei să aleagă cum sa trăiască, să studieze dacă doresc și să-și împlinească visele. Pe fiii săi i-a învățat să gestioneze gospodăria și să deprindă obiceiuri casnice, lucru puțin întâlnit până atunci. Grație acestor deprinderi, bunicul meu a fost eroul copilăriei mele având grijă de mine, nepoata sa, în timp ce bunica era ocupată cu cariera sa prestigioasă de inspector școlar și profesoară emerită. Bunicul meu e cel mai adevărat feminist pe care îl cunosc și totul se datorează mamei lui. Mulțumesc draga mea Străbunică Ana Roșca Ghibu!
