de Mihai Matei
O nesupusă din viața mea este Aura, mama mea.
Prin anii ‘80 violența conjugală era o întâmplare de viață destul de comună. Tot pe atunci, alcoolismul nu era considerat o boală, ci mai curând un obicei neplăcut. “E băiat bun, dar cam bea și o mai bate din când în când”. O femeie divorțată era stigmatizată și, implicit, vinovată de incompetență domestică. “Doar nu o bătea degeaba”. În vremurile alea, când eu abia mă născusem, Aura divorța de tatăl meu alcoolic, după o bătaie pe care și-a luat-o în timp ce alăpta. Viața mea a început cu acest act de nesupunere, care azi poate părea banal. O nesupunere care m-a salvat.
Tot prin anii ăia, apartamentele se dădeau. Statul îți dădea casă. Aura ajunsese la un moment dat în poziția în care repartiza apartamentele din cartierul în care locuiam. În poziția asta avea pâinea și cuțitul. În vremurile alea cuțit mai găseai, pâine mai puțin. Era foame mare. Deși un al doilea apartament ne-ar fi rezolvat multe probleme, Aura a refuzat să facă vreun compromis. Într-o zi, când ea nu era acasă, a venit unul căruia îi dăduse deja un apartament, cu o jumătate de porc. Omul mai încercase, fără succes, să îi mulțumească cumva, așa că a venit la noi acasă și i-a spus lui taică-miu că l-a trimis Aura să lase porcul. Au pus jumătatea aia perfectă de porc pe masa din bucătărie. Eu, frate-miu și taică-miu am rămas încremeniți și vrăjiți în jurul porcului miracol. Un miracol care ne-ar fi acoperit golul din stomac pentru câteva luni. Miracolul s-a spulberat când Aura a venit acasă și a făcut un scandal uriaș. L-a chemat pe amărâtul ăla să își ia porcul înapoi. Nu am înțeles decât mult mai târziu de ce a trebuit să ne fie foame. Aura nu a luat șpagă în vremuri în care conflictul de interese nu se inventase. O nesupunere care m-a format.
Nesupusele cresc nesupuși. Aura mi-a zis că trebuie să gândesc cu capul meu și să nu înghit nedreptatea. În școala generală aveam o profesoară de chimie dementă, care într-o zi m-a bătut pentru că îndrăznisem să o contrazic. Bătăile în școală erau ceva comun. Aura mă înțelegea și aveam încredere în ea să îi spun orice. A venit a doua zi la școală și s-a dus direct în laboratorul de chimie. Când venea, era o apariție. S-a înfipt în gâtul ei: “F***-*i Dumnezeii mă-tii, dacă te mai atingi de copilul meu, te omor cu mâna mea!”, apoi i-a spart ăleia toată sticlăria pe care o avea pe catedră, m-a luat de mână și mi-a zis “Hai să mergem”. O nesupunere care mi-a dat aripi.
Nesupuneți-vă!
