de Ștefana Bostan
Emilia s-a născut într-o familie numeroasă din Bacău. Emilia s-a îmbolnăvit la 16 ani de poliomielită și s-a operat la îndemnul unui chirurg care i-a văzut pe stradă mersul greoi. Emilia a rămas după operație cu un picior drept mai scurt și cu nevoia de a purta totdeauna o pereche de încălțări care să-i mascheze defectul. Emilia suferea atunci când băieții fermecați de frumusețea ei ieșită din comun se apropiau de ea, doar pentru a se retrage din compania ei imediat ce îi remarcau mersul ușor șchiopătat. Emilia a sfidat mediul sărac în care s-a născut și a devenit o femeie de o eleganță remarcabilă. Emilia a lucrat timp de patruzeci de ani la fabrica de confecții din orașul natal, chiar dacă munca era grea. Emilia a fost timp de ani întregi prima care își lăsa urma pașilor pe zăpada așternută la primele ore ale dimineții. Emilia a fost cea care făcea toamna zacuscă, în timp ce fiica ei îi citea cu voce tare cărți pentru care ochii ei erau prea slăbiți. Și tot Emilia a fost cea care făcea magii neașteptate și scotea din buzunarele șorțurilor sale colorate dulcuri pentru nepoata ei. Emilia a fost o nesupusă…și a fost bunica mea specială.
Bunica mea nu apare în niciun manual de istorie, dar oricum sunt convinsă că niciunul nu ar putea cuprinde o personalitate ca a ei. Bubu a fost femeia pentru care nicio vârstă de-a mea nu a fost prea mare ca să îmi mai împletească papuci de casă, nicio zi nu începea prea de dimineață atunci când aveam câteva luni și trebuia să îmi spele hăinuțele, nicio muncă nu era prea dificilă, chiar și atunci când munca ei la fabrica de confecții presupunea să ridice zilnic un fier de călcat extrem de greu. Diminețile la bunica aveau gust de cafea cu lapte și pâine fără sare. Și peste cap dacă m-aș da și tot nu aș putea să refac gustul cafelei ei cu lapte. Și niciun soare nu o să mai ardă așa de blând ca atunci când ieșeam amândouă pe balcon și stăteam de vorbă pe o ladă veche de zestre, precum niciun pluș nu poate să mă aducă acum mai aproape de ea, așa cum o făceau ale mele când le lăsam la ea ca să nu-i fie dor de mine.
Mi-era drag să o sun, să vorbesc cu ea și să îmi spună ca de fiecare dată că e bine. Și acum mi-ar fi la fel de drag să vorbim, doar că nu cunosc numărul la care ar putea să răspundă bunica mea, nu prea cred că este semnal în locul unde se află și nici că îngerii au telefoane mobile. Așa că scriu. Scriu despre ea pentru că doar atât mai pot face. Scriu despre ea pentru că nu simt că sunt nepoata pe care ar fi meritat-o. Scriu despre ea pentru că o mare parte din ceea ce sunt e creația iubirii ei. Scriu despre bunica mea Emilia de câte ori pot pentru că frumusețea vorbea tuturor prin ea… și pentru că de fiecare dată când mi-e dor de ea, face în așa fel și mă vizitează în vis ca să mă îmbrățișeze. Nu pot să presupun decât că oriunde ar fi, bunica rămâne în continuare o nesupusă frumoasă.
