de Cristina Theodora Petrescu
Nesupusa din viața mea este mama mea Mariana, născută într-o zi cu ghinion s-ar spune în popor, 13 mai, dar ea a ales să nu se supună unei superstiții.
La 6 ani viața le răpește ei și fraților ei (Angelina și George) tatăl, iar bunica mea rămâne văduvă la 29 ani. Bunica a fost lângă și pentru ei toată viața, nu s-a mai recăsătorit. Din ce povesteau toți patru vremurile ce au urmat au fost destul de grele și asta a însemnat pentru ei multă responsabilitate și maturizare forțată.
Copilăria ei a fost și grea și ușoară, nu le-a lipsit mâncarea de pe masa (bunica mea muncea la vremea aceea în trei locuri) însă lipseau altele. Hainele erau dăruite de verișorii cu o situație financiară mai bună, prima pereche de dresuri a avut-o în clasa a 9 a și din leul pentru un covrig din când în când, cumpăra cărți…multe cărți care o ajutau să iasă din realismul vieții ei și să călătorească spre vise mari și lumi frumoase. A învățat foarte bine, știa cumva ca asta o va ajuta să evolueze și pentru asta era preferata colegelor ”bogate” din școală, iar pe unele chiar le medita. În perindările caselor frumoase din Brăila a zărit un ceas mare cu pendul, din lemn sculptat și o mașină ce o conducea pe colega ei în weekenduri la Capitală pentru cumpărături. Acela a fost momentul de declanșare a unei mari ambiții de a reuși și de conturare a unui vis: medic (urma liceul de asistente) cu o căsnicie fericită, doi copii, o casă cu etaj, un ceas cu pendul și o mașină pentru plimbare.
Viața avea să o ajute în realizarea visului dar cumva altfel. A dat la medicină de două ori și de fiecare dată a doua sub linie. Nu a avut bani de meditație și a învățat cât a putut singură dar se pare că nu suficient. La scurt timp după acest ”eșec” s-a căsătorit la rugămințile mamei ei cu un băiat blond, cuminte și frumos (așa îl descria bunica) pe care nu îl cunoștea prea bine dar a făcut asta pentru că ”așa era bine la acea vreme” și lucra ca asistentă medicală în spitalul unde se mutase după căsătorie. Era una din cele mai frumoase aromânce din oraș la vremea aceea (așa spunea tata). Deși după apariția celor doi copii lucrurile păreau a fi pe un făgaș bun, ea nu s-a mulțumit cu atât, nu s-a supus vieții tihnite de la acel moment.
Imediat după 1990 simte că trebuie să facă mai mult și se apucă de ceva promițător pentru viitor, despre care nu știa nimic însă simțea că îl are în sânge, comerțul. A fost prima persoană din spitalul județean care a renunțat la cartea de muncă deși toată lumea îi spunea că e greșit, ca vor veni comuniștii înapoi și atunci va fi vai de capul nostru. Ea s-a încăpățânat și l-a convins și pe tata la puțini ani după să i se alăture. În anii aceea ceea ce făceau ei însemna multă muncă dar și o șansă pentru independență și poate poate pentru acel ceas. Îmi amintesc cum mereu ne spunea: ”pentru fiecare lucru din viața voastră trebuie să munciți și să îl meritați”. Și așa ne-a educat pe mine și fratele meu, ne-a conturat și și-a pus amprenta în formarea noastră ca Oameni Mari, implicându-ne în tot ce a însemnat clădirea viitorului familiei cu bune și cu mai puțin bune. Toate vacanțele mele de vară până pe la 22 ani mi le-am petrecut muncind și deși îmi era greu și de neînțeles la acel moment, acum îi mulțumesc din suflet.
Mama a refuzat să se supună încercărilor vieții și le-a înfruntat cât a putut de bine. Pe la 30 și ceva de ani suferă o operație la ambii sâni de extirpare a unor ganglioni urâței și puțin mai târziu o hepatită din care a ieșit triumfătoare. Între timp muncea împreună cu tata ca să mai cumpere ceva cărămidă pentru casa din vis. Și uite așa au trecut anii și ea muncea mult pentru visul ei și pentru ca noi să nu ducem lipsă. Până la un moment dat, aș putea spune că a fost o mamă destul de dură, focusată mult prea mult pe muncă și prea puțin comunicativă cu mine, cu noi.
Însă pe la 47 ani a înțeles cumva forțat că unele lucruri trebuie schimbate și că lupta cu arma nesupunerii în mână nu se încheie. Tatăl meu a suferit un accident vascular la doar 49 ani destul de grav cu șanse mici de supraviețuire. De aici încolo a înțeles și a ales să fie lupta ei și ne-a promis că va face tot posibilul ca tatăl nostru să fie acolo pentru noi cât mai mult timp. Această întâmplare a adus o schimbare mamei mele: ea a devenit mai caldă, mai comunicativă, mai prietenă ca niciodată, a început pentru ea procesul de maturizare emoțională.
Avea grijă de tati, muncea în același timp la afacerea clădită împreună, bătea Bucureștiul dintr-o parte în alta cu propria ei mașină și finisa casa cu etaj în care în urmă cu 10 ani a instalat un ceas cu pendul.
Azi la aproape 60 ani nu se supune vârstei, are o energie care mă copleșește câteodată, are grijă încontinuare să fie tot timpul aranjată chiar dacă are puțin timp pentru ea la dispoziție, îl ia pe tata peste tot unde poate (pentru că și-a ținut promisiunea), își modernizează afacerea și își face timp și pentru nepoți și ne mai și gătește bunătăți (am uitat să menționez că este și o bucătăreasă extraordinară). Nu consideră că Vreodată este prea târziu, nu abandonează, este în ton cu timpul și societatea în care trăiește, iubește călătoriile și micile plăceri vinovate ale vieții.
Ea este în câteva cuvinte Nesupusa Mea Eroină.
