de Doina Ispas
Când primești o provocare să scrii despre mama ta, e greu.
Pentru că nu știi cum s-o faci mai frumos, dar și cinstit, ai vrea să n-o iubești numai tu, ci s-o iubească toți care ar ajunge să citească. Și e greu fiindcă nu e celebră, deci ai un handicap foarte mare din start.
E o femeie frumoasă, nu fiindcă e mama ta, ci pentru că ai poze care-ți arată clar asta, cântă foarte frumos și îți descifrează mereu cântecele din cartea de muzică, iar tu notezi nótele cu creionul, trișând un pic, fiindcă mâine trebuie să îl cânți în clasă, în fața tuturor.
Pictează minunat și, de foarte multe ori, când n-ai timp și de desen (ai mult de făcut la mate), o rogi să deseneze ea, dar cu greșeli, să nu se vadă că nu e mâna ta. Numai că ea nu poate desena cu greșeli, ea nu face nimic greșit, așa a fost învățatp. Și învățătoarea și-a dat seama, iar din acel moment, mama ta, ca și când n-ar avea destule pe cap într-un timp greu de trăit, mai primește o sarcină în plus : să deseneze minunat tabla neagră din clasa ta, la serbări, la început sau sfârșit de an școlar.
Și o face tot râzănd, așa cum face tot acasă, râzând și cântând.
Crești într-o casă unde gătitul se face cântând, unde călcatul rufelor (rufe apretate, care se calcă greu, în ore) se face cântând, unde puloverele se tricotează într-un ritm muzical de neuitat, cu ochii în televizor, nicidecum la andrele!
Într-o casă în care duminica niciodată, dar absolut niciodată, prânzul nu se ia în bucatarie, ci în sufragerie, fiindcă e singura zi din săptămânile comuniste cu șase zile lucrătoare în care suntem toți patru la masă.
Apoi, e dispusă oricând să “jucăm ceva“, tot așa, toți patru, facem perechi, tatăl este pereche cu sora ta, de cele mai multe ori, și-ți pare mereu bine. Fiindcă, deși nu recunoști, vrei mereu să faci pereche cu ea, indiferent ce joci.
E mama ta, dar nu e numai atât. E și educatoarea cu 40 de copii în clasă, fiindcă toți părinții vor la “tovărașa Nona“ în clasă, și asta se întâmplă dintotdeauna, de când a terminat liceul pedagogic și era cu doua palme mai răsărită decât copiii de 7 ani.
E o educatoare (și spui asta rîspicat, cu pieptul umflat de mândrie la școală, când ești întrebată ce sunt părinții) care nu face serbări școlare, ci mici spectacole de operetă, cu copii care dansează și cântă impecabil doar urmărind-o cu ochii mari, ea nu se aude deloc din spatele clasei. Ea face semn doar din cap, sau cu degetul, și fiecare mic artist iese la rampă, cântă și recită cum știe el mai bine, niciunul nu e uitat, fiecare are ceva de spus, toți trebuie să danseze și, uneori, spre uimirea generală, niște fetițe superbe, în rochițe lungi, colorate, cu umbreluțe asortate, arată părinților că dansurile japoneze sunt minunate și își au locul lor într-o gradiniță comunistă unde nu se dansează doar călușarii. Deși, călușarii mamei sunt punctul de atracție al serbarilor.
Și mai e și omul cu care ai ieșit la proteste încă din 89, fiindcă nu se putea ca omul frumos care a fost să nu aștepte cu înfrigurare schimbarea, deși schimbarea asta e făcută pe jumătate.
Spre final a fost bunica perfectă, există azi trei oameni tineri foarte norocoși, crescuți de ea, nu stiu dacă își dau seama înca de șansa avută. Posibil că da, sunt frumoși, curajoși și încrezători în ei datorită ei.
