Elena Oprea, bunica ce aduce cărți

2018-12-17T10:27:32+00:00

de Claudia Petrușcă

Închid ochii și încerc să retrăiesc momente din copilăria mea. Aproape în toate frânturile acestea apare mama mea mereu preocupată de cineva: de bunica mea cardiacă pentru a cărei purtare de grijă nu a avut parte niciodată de o relaxare totală, tresărind la fiecare apel telefonic, de vecinul de la etajul inferior căruia îi alunga tristețea și singurătatea ascultându-l mereu, de unchiu’ singur și bolnav pe care l-a îngrijit până la sfârșit…

Dar grija și compasiunea cea mai mare și-a manifestat-o față de copiii orfani și bolnavi pe care i-a cunoscut lucrând într-o secție de chirurgie pediatrică. Mi-aduc aminte de un copil al străzii care a strigat după ea pe stradă: “MAMA Lenuța, ce faceți?” sau de o fetiță orfană căreia i se spunea “Monalisa”, internată cu fractură de femur și pe care mama a adus-o acasă de câteva ori motivând că “trebuie să iasă și ea puțin din spital”. Avea acordul șefului de secție, un alt om cu inima mare care aprecia dăruirea ei.

“Te mai joci cu păpușa aceasta?” sau “Rochița aceasta nu-ți mai vine.” sau “Cartea aceasta îți mai trebuie?” erau întrebări pe care mama mi le adresa frecvent iar “noul destinatar” al acestor lucruri era mereu un “copil al secției” cum erau numiți copiii cu spitalizări lungi și fără părinți. Timpul a trecut și mama a devenit bunica iubitoare, înțelegătoare și mereu prezentă, conturând copilăria nepoților parcă și mai pregnant decât pe a mea.

Astăzi are un alt renume: este bunica ce aduce cărți. Trăind departe de România, dar visând, vorbind, gândind și citind româneste, avem nevoie de cărți în limba noastră “dulce și frumoasă”, comoara pe care o transmitem și copiilor noștri. Și astfel, mama a răspuns cu iubirea-i specifică și încântare rugăminții mele și a prietenelor mele de a ne aduce sau trimite cărți. Multe cărți. Pentru a ne ostoi dorul de “românește” și a ne crește copiii frumos.

Poate n-aș fi simțit grija ei ca pe o umbrelă protectoare dacă nu zbura (la propiu) de dorul nepoților de așa multe ori, iar posibilitatea, plăcerea și dorința de a fi cu ei nu au putut fi înlocuite cu nimic.

Victor, Gloria și Mara, copiii mei scumpi, vorbesc despre bunica lor astfel:
SINGURA BUNICĂ ce nu obosește, nu ceartă, nu cicălește, nu se plictisește și nu plictisește, nu refuză, nu deranjează, nu se lamentează, nu învinovățeste, nu se laudă, nu se teme, nu contrazice, nu chestionează, nu pedepsește.
ADEVARATA BUNICĂ ce laudă, încurajează, mângâie, ascultă, crede, vede, face, tace, se plimbă, sare în trambulină, merge cu rolele, citește, se joacă, sădește, gătește, hrănește, cântă, povestește, educă, are răbdare, crede, speră și se implică, râde, citește, gândește, IUBEȘTE.

Bunătatea, dăruirea, compasiunea, empatia au pictat portretul unei mame pe care o pot numi “Nesupusa” din viața mea.