de Irene Cristescu
Eta (Margareta Dâmboianu, n. Cioran) se naște în 1922, fiica cea mai mare a unei familii mic burgheze coborâte din Răşinariul Sibiului. Tatăl – matematician, profesor universitar, director de bancă în Braşov, are doar două fete, pe Eta şi pe Lucia (bunica mea, născută în 1927 şi căsătorită în 1947 cu Mihai Ghibu, fiul cel mai mic al cărturarului şi unionistului Onisifor Ghibu). Născută în 1922, Eta creşte într-un mediu care împleteşte tradiţia cu educaţia rigidă.
La 7 ani, după o amigdalită impropriu tratată (întrucât antibioticele nu îşi făcuseră încă intrarea pe piață la acea vreme), se alege cu o complicaţie la inimă, boală de care scapă cu greu şi care o lasă cu sechele pe viaţă. Sechele cu care totuşi luptă cu succes peste şapte decenii, timp în care, cu cuvintele ei, „am îngropat 10 cardiologi”. Ajunge să termine cu bine liceul, iar tatăl consideră că este potrivită să îi calce pe urme şi o înscrie, împotriva voinţei ei, la Facultatea de Matematică din Bucureşti, unde avea să locuiască la o verişoară mai mare cu zece ani, căsătorită, pe Calea Dorobanţilor. Eta ajunge la Bucureşti, dar se retrage pe şest de la Facultatea de Matematică şi se înscrie, cu complicitatea verişoarei ei, la cursurile Facultăţii de Arhitectură, adevărata ei pasiune. Tatăl ei află târziu, după aproape un an, de tărăşenie, se înfurie grozav şi îi porunceşte fiicei nesupuse să se reîntoarcă la Braşov, urmând a o reînscrie la Matematică într-un alt oraș, unde să o poate ţine mai bine sub observaţie. Rămasă fără cale de scăpare, Eta hotărăşte să se căsătorească cu un bărbat care îi făcea curte de mai multă vreme, frumos, avut şi cu o carieră deja bine pusă pe făgaş, de care nu se simţea cine ştie ce atrasă, dar care avea marele avantaj că locuia la Bucureşti şi o susţinea în planurile personale.
Scăpată de povara matematicii pure și a dominației paterne deopotrivă, Eta termină Arhitectura (cu destule greutăţi şi pauze, perioada în care a urmat-o suprapunându-se exact cu anii celui de-Al Doilea Război Mondial) şi devine arhitectă, lucrând, de altfel, până la pensionare, la institutul de arhitectură și proiectare Proiect Bucureşti, mândră membră a Uniunii Arhitecților. Soţul Etei îşi dă seama repede de limitele afecţiunii soţiei sale, devenind tot mai gelos şi abuziv. Eta pierde mai multe sarcini, căsnicia este pe butuci, soţul nu vrea însă să renunţe. Între timp, Eta se îndrăgosteşte de un coleg de serviciu, un alt arhitect, profesor la Facultate, cu câţiva ani mai tânăr decât ea. Căsătoria cu primul soţ ajunge, în sfârşit, la final, iar Eta se recăsătoreşte cu Toni, cu care va trăi, va lucra şi va crea cot la cot cartiere întregi de locuinţe, instituții și monumente şi pe care îl va iubi nebunește până la moartea acestuia – apoi încă vreme de doisprezece ani, până la moartea ei.
Eta a fost un personaj aparte în familia noastră marcată de femei extraordinar de puternice, dar mai „așezate” social. La bătrânețe, așa cum am prins-o eu, se zicea că e cam țăcănită, că vorbește mult și aiureli. Erau vorbe care, după cum aveam să îmi dau seama mai târziu, sunau mai degrabă a ciudă și neînțelegere din partea unor oameni cu vieți mai puțin tumultuoase, poate mai puțin trăite. Am cunoscut-o pe Eta târziu, după moartea ei, când i-am pus în ordine lucrurile din apartament, descoperind frânturi de frumoasă rebeliune și împlinire lumească, într-o vreme și într-un mediu în care să îți urmezi visurile ca femeie era un act major de nesupunere, aproape de neimaginat.
