de Iulia Iordan
În Botoroaga am povestit cu acești minunați despre curaj și libertate, despre visele lor cele mai mari, despre nedreptate și dizabilitate! Aici l-am cunoscut pe Ionuț care între dat apă la cal și avut grijă de frații mai mici, se uită la meciurile Simonei Halep și simte că dacă poate ea, trebuie să poată și el! Visul cel mai mare al lui Ionuț este ca părinții lui să fie nemuritori, iar îmbrățișarea în care m-a strâns la sfârșit mă face să cred că într-adevăr ar putea descoperi secretul vieții veșnice. Singurul lucru care îl ține pe Ionuț pe loc este mulțimea de responsabilități de acasă din cauza cărora de multe ori lipsește de la școală! Dar visele încă sunt vii la 9 ani.
La Izvoarele am ținut atelier la școală: o școală mare, frumoasă, cu sobe mari din teracotă și toaletă în interior, vopsită de curând, dar care va fi probabil închisă pentru că aici nu se mai nasc copii. Anul trecut în acest sat cu multe case încăpătoare, plin de flori și înconjurat de păduri, doar doi copii s-au înscris în clasa pregătitoare. Despre femei am aflat că sunt supuse. Cui? “Tuturor din familie”. De ce? “Pentru că sunt bune”. Victor a ales ca Nesupusa lui să fie bunica pentru că îl crește de la opt luni și a făcut “totul” pentru el. Ce vise au copiii? Veți auzi în curând pentru că am deja reportofonul plin de vise: “visez să văd lumea”, “visez să devin învățătoare în Spania”, “visez o mașină de vis”, “visez să fiu învățătoare în Izvoarele”. Care este oare cel mai puțin plauzibil?
Îmi e foarte greu să vă scriu despre primul atelier de astăzi, dar mă străduiesc pentru acei câțiva curioși. În imagine sunt doar câțiva dintre cei patruzeci de copii de toate vârstele cu care m-am întâlnit, cei care au plecat cu ultimul microbuz. Suntem toți zgribuliți de la ploaia care tocmai începuse și un pic obosiți după trei ore de povești.. altfel. Cred că toți cei cincizeci de oameni mari și mici am fost un pic copleșiți/derutați la un moment dat pe parcursul întâlnirii noastre de azi. În primul rând, am fost așteptată cu flori, bomboane, cozonac, oameni îmbrăcați la patru ace, copii care și-au schimbat programul cu totul azi. Nu mică le-a fost mirarea să vadă că “doamna de la București” nu e nici elegantă, nici impunătoare, ci poartă un hanorac cu glugă un pic decolorat și teniși în picioare. Și că nu e chiar de la București, ci s-a născut acum ceva vreme în satul vecin cu al lor. Și că nu vrea masă cu flori, ci să stea printre copii, așa că schimbă în ultimul moment tot aranjamentul sălii. A fost rândul meu să mă simt apoi derutată văzând cum în sală intră primarul comunei, după el viceprimarul, apoi contabila, preotul, directoarea școlii, învățătoarea, bibliotecara de la Roșiorii de Vede… Neștiind cât de tare o s-o dau în bară cu Nesupusele mele, mi-am văzut totuși de treaba mea, așezându-i pe adulți printre copii pe scaunele ramase libere. Nu știu ce orientare politică aveau oficialitățile invitate, deși cineva mi-a aruncat o vorbă înainte de atelier cum că “guvernarea dezastruoasă din 2010” este de vină pentru comasarea celor șapte școli din comună într-una singură. Doamna directoare mi-a spus apoi că la ei în comună de fapt se nasc din ce în ce mai puțini copii și că au ales să îi aducă pe elevi în centru decât să introducă sistemul de predare simultan. În ciuda ușoarei tensiuni pe care am simțit-o din cauza supra pregătirii acestui atelier, nu mi-am schimbat povestea pe care o pregătisem inițial și le-am citit copiilor despre Elisabeta Rizea. Am povestit apoi despre curaj și despre libertatea de a avea alte opinii decât majoritatea, despre pericolul de a rămâne indiferent când vezi o nedreptate care se petrece lângă tine și de ce se întâmplă cu cei din jurul tău când devii obsedat de putere, despre sacrificiu. Am aflat despre Nesupusele din viețile lor (Simona Halep, mamele, bunicile, prietenele lor și o Nesupusă imaginară!) și visele lor cele mai mari: majoritatea băieților vor să devină polițiști, majoritatea fetelor vor să devină doctorițe, o fetiță ar vrea să fie pictoriță, alta scriitoare. Eram curioasă să aflu la ce mai visează adulții de la țară, așa că i-am întrebat: domnul viceprimar ar vrea să nu mai existe atâta ură în țară, părintele ar vrea să fim cu toții mai buni, doamna contabilă vrea o țară curată, doamna învățătoare își dorește copii mai buni (!), iar domnul primar mi-a spus că ar vrea ca eu să nu mai fiu așa de nesupusă. Ca oricărei fete simple de la țară vă spun că mi-a cam stat inima în loc. Dar a adăugat politicos și sincer, mi s-a părut, că are un nou vis: o carte despre Nesupuși. Nu știu cât de “vânduți” sunt acești oameni puterii, dar am văzut la ei ceva din respectul pe care bunica mea îl avea pentru orice om mai educat decât ea și chiar dacă nu putem schimba opțiunile lor, cu siguranță cei care vor să aducă la sat cultura vor fi primiți în continuare cu flori și bomboane. Iar eu am începând de azi un nou vis: să țin ateliere de visat cu copiii de la sate!
