Activiste în domeniul sănătății

Carmen Uscatu (1974, Fălticeni) și Oana Gheorghiu (1969, Brebu) își doresc tratament la standarde europene pentru bolnavii de cancer din România, astfel încât șansele lor la vindecare să crească. De aceea, au fondat asociația „Dăruiește Viață“, cu ajutorul căreia au dotat și modernizat mai multe secții de oncologie din spitalele de stat. În 2012 și-au dat demisia de la slujbă și s-au dedicat lucrului la asociație. Au reușit să strângă o parte din fonduri pentru construcția primului Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România, care urmează să fie construit până în 2020 în curtea Spitalului Marie Curie din Capitală.

– La început, am zis că va fi doar o clinică cu trei etaje, și uite că, până la urmă, am făcut un spital cu șase etaje și cu bloc operator!

– Mulți ne-au zis că suntem nebune, că nu știm în ce ne băgăm!

– Așa ne-au zis și când ne-am dus la primărie, să cerem autorizație pentru protest, în 2009, râde Carmen.

– Și când am ieșit în stradă, își amintește Oana, și când am dat Ministerul Sănătății în judecată pentru că nu respectă dreptul pacienților de a beneficia de tratament în străinătate!

– Și când am strâns o sută de mii de euro ca să facem prima cameră sterilă pentru transplant de celule stem, la Timișoara!

text realizat de Adina Rosetti; ilustrație realizată de Oana Mărieș

text realizat de Adina Rosetti; ilustrație realizată de Cristiana Radu

Poetă, traducătoare, compozitoare

Nina Cassian (1924, Galați – 2014, New York), pe numele său real Renée-Annie Cassian, a fost poetă, eseistă, traducătoare, compozitoare și, nu în ultimul rând, scriitoare pentru copii. Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra și Aligru, Nică fără frică, Prințul Miorlau sunt câteva dintre scrierile sale pentru copii. Nina s-a jucat cu limbajul și stilul în fel și chip, a inventat sparga – o limbă inexistentă – , dovedind o fantezie lingvistică spectaculoasă și savuroasă. Și-a petrecut tinerețea în rândurile Tineretului Comunist, a scris poezie angajată politic în anii ’50, iar în 1985 a cerut azil politic la New York, unde și-a petrecut ultimii 30 de ani de viață.

Într-o zi, pe înserat, după ce iarmarocul din junglă s-a terminat, câteva personaje au rămas sub lianele dese să poarte-mpreună conversații alese.

– Au înmorit drumatice miloave/ Sub rocul catinat de niturași, spunea Nică, un băiețel ce crescuse doar nițel.

– Ce mai e și limba asta ciudată? răcni Namilă Împărat. Încetează de îndată! Sau te-nchid într-o găleată!

Dar Nică – nici gând să-nceteze! Cu versuri în continuare-ncepu să bombardeze:

–… atâția venizi de bori mărgași…/ atâtea alne strămătând estrave… nicicând guluiul arfic, bunurași, n-a tofărit atâtea nerucoave!

– Dați-mi voie să vă lămuresc: este o limbă inventată, explică Aligru, un tigrișor dungat, care se exprima întotdeauna foarte elegant. Se cheamă spargă!

Ioana Cîrlig s-a născut la București pe 1 aprilie 1987, a copilărit în cartierul Balta Albă. În adolescență a devenit interesată de fotografia în format analog, tehnică pe care o folosește și astăzi. Și-a expus fotografiile în galerii de artă, a publicat albume și în anul 2016 a înființat alături de alți trei fotografi Centrul de Fotografie Documentară unde desfășoară proiecte culturale și coordonează activitatea arhivei de fotografie documentară contemporană. Visul ei este “să nu amorțească”, să rămână curioasă și să poată fotografia lumea cât mai mult timp de acum încolo. Îi poți descoperi zânele și proiectele pe site-ul său personal: www.ioanacirlig.ro

“Dacă vrei să vezi o zână, oprește sonorul. Părăsește orașul și mulțimile. Ia cu tine doar strictul necesar. De unde te lasă autobuzul, mergi cât mai departe pe jos. Dacă vrei să vezi o zână, ia urma culegătorilor de ciuperci și a culegătoarelor de ierburi.

Dacă ai noroc, te poți întâlni pe drum și cu fata care fotografiază zâne.”

text realizat de Iulia Iordan; ilustrație realizată de Ana Calistru

text realizat de Iulia Iordan; ilustrație realizată de Irina Maria Iliescu

Geta Brătescu (4 mai 1926, Ploiești – 19 septembrie 2018, București) a fost una dintre cele mai cunoscute artiste vizuale românce. Spre deosebire de mulți artiști de dinaintea ei, nu și-a propus să arate prin arta sa cum este lumea, ci să-i arate lumii propriile sale idei. Mereu curioasă, asemenea unui copil care nu obosește să se joace, Geta a desenat toată viața. În anul 2017 Geta Brătescu a devenit prima artistă din România căreia i s-a dedicat o expoziție personală în cadrul Bienalei de la Veneția. Lucrările sale fac parte în prezent din marile muzee, galerii sau colecții de artă contemporană din lume.

“Pe masa mare din lemn stă nemișcat un dreptunghi mare, complet alb. Artista ba se preface că îl ignoră, ba îi dă târcoale traversând camera de la fereastră până la masa de lucru.  În privirea ei poți citi teamă. Dar cum să-ți fie teamă de un dreptunghi? Poți citi mirare. Dar cum să dai atenție unui lucru atât de banal? Poți citi emoție. Dar cum să te emoționeze un spațiu gol?”

Măriuca Talpeş (n. 1963, Bucureşti).  Antreprenor cu preocupări în domeniul educaţiei. Elevă eminentă la  Colegiului „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti şi apoi la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti, înfiinţează după revoluţie, împreună cu soţul ei, compania de software şi servicii Softwin şi lansează Bitdefender, cel mai vândut produs românesc la nivel internaţional. Conduce divizia de educaţiei Intuitext a companiei şi este proprietara site-ului http://www.didactic.ro.  Este iniţiatoarea  proiectului “Merito. Proiect de recunoaştere a excelenţei în educaţie”.  Este campioană naţională la dans, la categoria seniori II. Când are timp cântă la pian şi flaut, pictează, face excursii lungi pe bicicletă sau scufundări prin mări şi oceane.

Se  ia o fată băieţoasă,  precoce care intră la grădiniţă direct la grupa mare. La şcoală este lăsat un profesor tânăr  de matematică (faimosul Matroşenko) să o „chinuie” ani de zile pe fetiţa asta cu temele la matematică fără să o laude, ambiţionând-o.  Se face abonament pe termen lung la revista „Gazeta Matematică”. Se trece totul prin multe emoţii de olimpiade de matematică. Pe parcurs se pun arome de tot felul de sporturi:  fotbal, înot, tenis cu piciorul, caiac,  handbal, karate, dans.  Toate activităţile  se tapetează doar cu note de 10.

text realizat de Laura Grunberg; ilustrație realizată de Vero Neacsu

text realizat de Laura Grunberg; ilustrație realizată de Bilyana Velikova 

Bunicile: mamele taţilor sau  mamelor noastre. Rude de gradul doi cu fiecare copil, bunicile sunt femei de vârste, educaţie, credinţe, etnii, naţionalităţi diferite. Tinere sau mai în vârstă, din România sau din Japonia, de la oraş sau de la ţară, pensionare sau nu,  toate bunicile, de când lumea,  au avut ceva în comun: dăruirea necondiţionată pentru nepoţii lor.  De regulă bunicile trăiesc mai mult decât bunicii, aşa că le avem mai mult timp alături de noi.

Buna şi Bunu; Babi şi Babu; Ma şi Mu; Maia şi Bari; Mama Milli şi tata Vili; Bibitza şi Babi; Mămăiţa şi Tătăiţă; Cacaua ; Mama bobo şi Tata nu; Gan Gan (regina Elisabeta-bunica printului Harry); Bel şi Hemi; Mariţa; Mamalina  şi Papache; Nona şi Taicu; Nana  şi Nanu; Ghiulhanim ( Stăpâna Trandafirilor –pentru că mirosea a colonie de trandafiri); Bica si Bicu; Mama-Bătrană şi Tata-Gică;  Mama Olga şi Tata Jan; Bica şi Bicu;  Iaiaka (o bunică din Grecia); Omi, Granny, Babuska, Mama Mar şi Tata Mare, Bima şi Bimu, Dudu şi Fafa, Bubuca, etc.

Continuaţi voi lista cu numele de alint al bunicii voastre. O puteţi şi desena. O puteti şi povesti.

GINA BĂDESCU – URCĂ-TE PE EVERESTUL TĂU!

Gina Bădescu (1970, Vaslui) – Prima alpinistă din România care a cucerit un vârf mai înalt de 8.000 de metri. La 46 de ani, alături de antrenorul ei, Justin Ionescu, a ajuns pe vârful Lhotse (8.516 metri). Performanțe anterioare: Island Peak (6.189 metri), vârful Denali (6.190 metri), Matterhorn (4.478 metri).

Sfârșit de mai. Primăvara se topește și alunecă spre vară. La București, pomii sunt în floare, nu și în Himalaya. Acolo, zăpezile habar n-au când se schimbă anotimpurile, iar cele mai înalte vârfuri din lume stau încremenite într-o veșnică iarnă.

Gina Bădescu se uită la ceas. E două dimineața. Ziua cea mare. Iese din cort. În întuneric, vânturile spulberă zăpada, iar creasta o privește amenințătoare. Nu e timp de pierdut. În Himalaya, fiecare clipă e importantă, fiecare pas. Și câți pași a făcut până aici, cât efort! A traversat crevase pe scări fragile, cu hăuri amenințătoare rânjindu-i sub tălpi, a suit și a coborât pereți albi, adevărați zgârie-nori înghețați, a dormit în corturi bătute de vânt cu masca de oxigen pe față.

text realizat de Victoria Pătrașcu; ilustrație realizată de Anca Smarandache

text realizat de Victoria Patrascu; ilustrație realizată de Anna Florea

LUMINIȚA CUNA – DE LA NEW YORK ÎN YASUNI

Luminița Cuna (1977, Cluj), specialistă în IT, cu un masterat în dezvoltare durabilă, exploratoare. Autoarea unei cărți despre indigenii din Amazon, Desculță în Amazon, şi producătoarea unui documentar, premiat internațional, despre huaoranii din Yasuni, „Ome: poveşti dintr-o lume care dispare“. Participă anual la Forumul Permanent al Națiunilor Unite pentru Probleme Indigene, însoțind şi sprijinind lideri indigeni în lupta lor pentru a-şi apăra drepturile şi teritoriile.

-Ce vă vine în minte atunci când auziți cuvântul Amazon?

Luminița Cuna se uită curioasă la oamenii din sala de conferințe. Două domnișoare elegante se foiesc nerăbdătoare.

– Ce întrebare e asta? Știe toată lumea, Amazon este magazinul online de unde poți cumpăra orice.

-Nu, nu, intervine un băiat cu codiță, e un loc periculos, plin de șerpi veninoși.

-Ba e un fluviu înconjurat de o pădure întinsă.

Luminița le zâmbește. Ea știe că Amazonul nu este doar un fluviu care curge prin America de Sud. Doar a fost acolo și i-a respirat verdele și albastrul, și auriul, și negrul, și ocrul. În atâtea dimineți și în atâtea nopți. Cum să dai o definiție raiului de acolo? O lume care cuprinde în ea atâtea animale, unele încă necunoscute, atâtea plante uluitoare cărora nu le știm încă numele și puterile, atâtea popoare vechi a căror limbă nu o cunoaștem.

Viorica Agarici (București, 1886, București, 1979). Președinta Crucii Roșii din Roman. Dintr-o familie de boieri liberali, a fost educată la institutul progresist Les Ruches din Franța, același pe care l-a absolvit și Eleonor Roosevelt. Pentru că pe 3 iulie 1941 a oprit trenul cu deportați evrei, a fost nevoită să plece din Roman. În timpul comunismului a avut parte de alte represalii, de data aceasta din cauza familiei liberale și a celor doi fii care au fost trimiși la închisoare. Atunci fost ajutată de comunitatea evreiască. Numele ei este trecut ca Drept între Popoare la Ierusalim, alături de alți 65 de români.

În gara din Roman, o femeie micuță e hotărâtă să oprească trenul. Nu, nu poate opri moartea. Dar poate alina. Și poate da o pauză suferinței. 

 – Sunt președinta Crucii Roșii, spune ea. Treaba noastră este să avem grijă de oamenii în suferință. Nu ne interesează dacă sunt evrei or ba. Sunt oameni. Lăsați-ne să ne facem datoria. Lăsați-ne să le dăm măcar o gură de apă. Așa e drept!

– Credeți că o să schimbați istoria cu o gură de apă? Și apoi… cine mai știe astăzi ce e dreptatea, murmură comandatul. 

text realizat de Cristina Andone; ilustrație realizată de Irina Maria Iliescu

text realizat de Cristina Andone; ilustrație realizată de Iulia Ignat

Ana Novak, pe numele adevărat Zimra Harsany, (Dej, 1929, Paris, 2010). Scriitoare româncă de origine evreiască, supranumită Anne Frank de România. Jurnalul ei a fost scris în iunie-octombrie 1944 în lagărele din Auschwitz și Plaszow, din punctul în care Anne Frank s-a oprit. Este singurul jurnal recuperat din taberele de concentrare naziste.

Aici sunt eu, Zimra. Am 15 ani și scriu. Cum am o clipă de răgaz, scriu. Cel mai rău e când visez că mi-a dispărut creionul ascuns în mindir, că mi s-au topit notițele pe care le-am mâzgălit pe hărtii desprinse din cartoane de camuflaj sau smulse direct de pe pereți. Atunci mă trezesc tremurând toată și caut în tălpile încălțărilor, hârtiile mele sunt acolo, caut sub saltea, ciotul de scris e acolo. Nu scriu pentru mine. Nu scriu pentru acum. Ci pentru ce va fi după ce asta se va încheia, când va veni ceasul dreptății. 

Diana Dragomir (n. 1982, București) este astronom și fizician, în prezent profesor la Massachusetts Institute of Technology (Boston, SUA). Domeniul ei de studiu sunt exoplanetele (planetele care gravitează în jurul altor stele). Diana a descoperit o super-Terra, una dintre doar cele câteva planete mici cunoscute până acum, care poate fi studiată în mod foarte detaliat, cu ajutorul telescopului Hubble. Uneori, Diana primește telefoane de la NASA și întrebări de la copiii care vor să știe ce mănâncă extratereștrii.

De ce, de ce, de ce?

– Ah, ce de întrebări mai pui, fetițo! îi spune învățătoarea. M-ai zăpăcit! Ia să faci liniște, să pot să predau și eu lecția.

Dar Diana nu se lasă. Vrea să știe cât mai multe. Totul în jur îi stârnește curiozitatea

text realizat de Adina Rosetti; ilustrație realizată de Ileana Surducan

text realizat de Cristina Andone; ilustrație realizată de Maria Brudașcă

Clara Haskil (1895, București – 1960, Bruxelles) s-a născut la București într-o familie de origine evreiască. A fost una dintre marile pianiste ale lumii. Considerată un copil-minune, a trăit de la șapte ani în străinătate, departe de mama și surorile ei. Totul pentru a studia pianul la Viena și la Paris, pentru a înțelege mai bine muzica. Din copilărie a avut dureri mari de spate. A trecut prin două războaie mondiale, prin lipsuri și suferințe. La un moment dat, a fost foarte aproape să-și piardă vederea. Dar pentru Clara nu ochii, ci degetele i-au fost oglindă sufletului. Degetele ei au reflectat armonia și simplitatea, chiar dacă în jur ochii nu vedeau decât nesiguranță, violență și tumult.

La Paris, într-o camera îngustă, o fată cu părul lung, cenușiu, întoarce o foaie de hârtie. Privește spre soarele care abia a răsărit. Privește spre țara ei de departe. Scrisorile ajung tare greu acasă. Ce să-i spună mamei? Că se simte singură?

Simona Halep (n. 1991, Constanța) este jucătoare profesionistă de tenis și în anul 2018 s-a clasat pe locul 1 mondial. A câștigat un titlu de Grand Slam la Roland Garros și multe turnee din circuitul profesionist din lume. Pasionată de sport, a urmat cursurile liceului sportiv din Constanța, fiind o elevă foarte bună. Simona provine dintr-o familie de aromâni și a început să joace tenis la vârsta de nouă ani. Cu banii câștigați din tenis sprijină o echipă de hochei de fete, ajută copiii cu probleme de sănătate, participă la diverse campanii umanitare.

Se povestește că undeva prin Constanța, prin anul 1991, într-o seară, ursitoarele cele bune au venit la patul micuței aromânce Simona din familia Halep și i-au urat: Fată frumoasă, fie ca norocul și succesul să fie cu tine.

text realizat de Laura Grunberg; ilustrație realizată de Maria Surducan

text realizat de Laura Grünberg; ilustrație realizată de Szabó Zelmira

Irina Nicolau (1946, București – 2002, București), scriitoare și specialistă în folclor, etnologie și muzeologie, a fost directoare la Muzeul Național al Țăranului Român, unde a organizat expoziții, a coordonat volume de memorie orală, a inițiat Școala Satului. A scris mult despre diverse subiecte: umorul urban, revoluția din 1989, o stradă oarecare din București, obiceiuri și simboluri ale vieții la sat, despre aromâni și greci (ea însăși aromâncă și grecoaică). L-a îndemnat pe istoricul Neagu Djuvara să le povestească tinerilor istoria românilor. I-a inspirat pe tineri să ducă mai departe povestea muzeului.

Și-am încălecat pe o mașină de scris

Și v-am zis ce aveam de zis

Și-am încălecat pe un măgar căpos

Să vă fie Talmeș Balmeș de folos

(Irina Nicolau, 2007)

Casnicele: personaj colectiv alcătuit din generații de femei care au muncit din greu fără să fie băgate în seamă de autorii de manuale de istorie. Meseria lor, neplătită, a fost și este să aibă grijă de casă. Au purtat cele mai diverse nume, de la Maria la Isabela, de la Irina la Elisabeta, Carla sau Lucy. Au făcut istorie, dar o istorie invizibilă. Nu există multă bibliografie despre ele. Dar sunt și astăzi în jurul nostru și sunt foarte importante.

Profesoara de istorie a predat astăzi o lecție neobișnuită.

– Ia să văd câtă istorie știți. Cine a făcut Mica Unire?

– Alexandru Ioan Cuza, am răspuns în cor.

– Bravo. Dar cine s-a luptat cu turcii la Rovine?

– Mircea cel Bătrân, am spus din nou.

– Excelent. Dar cine a spălat în istorie multe vase, a făcut mereu curat în casă, a avut grijă de cei bolnavi, a făcut lecții cu cei mici?

text realizat de Laura Grünberg; ilustrație realizată de Sorina Vazelina

text realizat de Iulia Iordan; ilustrație realizată de Kürti Andrea

Margareta Sterian (1897, Buzău – 1992, București) a fost o pictoriță, poetă, prozatoare, traducătoare, ilustratoare și ceramistă româncă de origine evreiască. Orfană încă din copilărie, Margareta a rămas în grija bunicii și a mătușilor sale. Mai ales bunica a fost cea care i-a insuflat curaj și puterea de a-și transpune visele în artă și de a nu se da bătută, în ciuda sărăciei și a bolii de care au fost afectate amândouă. Adesea, bunica îi spunea Margaretei că necazurile lor sunt „din mătase“.

– Oh, bunico! Iar am visat că aveam stele legate de coate și de glezne! Zburam tot mai departe. Când printre nori, când în țara care fuge mereu spre orizont, când în țara din adâncuri sau în cea purtată de vântul furtunii. Bunico, vreau să mai rămân aici, între așternuturi, unde visele nu se sfârșesc. Pot, pot?

Vera Atkins (1908, Galați –  2000, Hastings, Marea Britanie) s-a născut într-o familie de evrei, sub numele de Vera Maria Rosenberg. Recrutată de Special Operation Executive, antrenează spioni britanici pentru a fi trimiși în Franța ocupată. Participă la organizarea Debarcării din Normandia și ajută la recuperarea mașinilor de criptare Enigma. După război i-a căutat pe toți spionii instruiți de ea și dispăruți în misiuni. Devine model pentru personajul Monneypenny din romanele cu James Bond, scrise de Ian Fleming. François Mitterand i-a acordat Legiunea de Onoare.

E întuneric și frig. Rolande, plină de vânătăi, zace legată de șine. Nu aude decât zgomotul amenințător al unui tren care se apropie.

– Mărturisește sau o să mori! Spune, spune tot!

text realizat de Victoria Pătrașcu; ilustrație realizată de Annabella Orosz

text realizat de Victoria Pătrașcu; ilustrație realizată de Cristina Barsony

Ana Blandiana (n. 1942, Timișoara), pe numele său adevărat Otilia Valeria Rusan, s-a născut în familia unui preot ortodox, care a fost deținut politic; a fost nevoită să-și ia un pseudonim și a ales numele Ana Blandiana. În timpul regimului comunist i s-a interzis să publice și să dea examen pentru a intra la facultate. În cele din urmă, a reușit să-și termine studiile și a început să publice poezii. A publicat numeroase volume de poezii și proză. I s-a interzis de trei ori publicarea unei cărți. În 1982 i s-a acordat premiul Herder. După Revoluția din 1989, Ana Blandiana a reușit să construiască la Sighet, în fosta închisoare, un Memorial al victimelor comunismului menit să le aducă aminte tuturor despre crimele acestui regim.

Era după cutremurul din 1977. Poeta Ana Blandiana se mutase de curând într-o casă de lângă București, pentru că blocul în care locuise se prăbușise. Bucurându-se de liniște și de aer curat, poeta descoperea în fiecare zi minunile naturii, viața care fremăta în fiecare fir de iarbă.

Principesa Ileana (1909, București – 1991, Youngstown, SUA) a fost cea mai mică dintre fiicele Reginei Maria și ale Regelui Ferdinand I ai României. Despre ea regina a spus că a fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat să poarte coroana regală, fiindcă a înțeles că a fi prințesă înseamnă să îți dedici viața poporului pe care familia ta îl conduce. Domnița Ileana, așa cum îi spuneau românii, a avut o viață plină de aventuri, trăind în locuri diferite precum Bran, Brașov, București, Sinaia, Iași, Buenos Aires, Sonnberg sau Massachusetts. O parte dintre aceste „aventuri“ sunt descrise în autobiografia sa, Trăiesc din nou. La vârsta de 52 de ani, principesa a ales să se călugărească, luându-și numele de Maica Alexandra. A întemeiat mănăstirea ortodoxă cu hramul „Schimbarea la Față“ din Ellwood City, Pennsylvania, a cărei stareță a fost până la sfârșitul vieții sale. O singură dată a mărturisit că este greu să fie prințesă: atunci când a fost forțată să părăsească România. A purtat toată viața cu ea în exil, prin toate locurile în care a trăit, cel mai prețios bagaj: o cutie rotundă, plată, suflată cu aur, umplută cu pământ românesc.

Era o seară de februarie rece și albă când nu îți dorești nimic altceva decât să te învelești în pături groase și să bei un ceai cald. Privea prin fereastra înghețată cum cad din cer fulgii mari și albi. Ar fi vrut să se întoarcă în acea după-amiază la Sonnberg, unde îi lăsase pe copii în grija doicii.

text realizat de Iulia Iordan; ilustrație realizată de Maria Surducan

text realizat de Adina Rosetti; ilustrație realizată de Ileana Surducan

Alina Șerban (n. 1986, București) este actriță, regizoare și activistă de etnie romă. A studiat la Royal Academy of Dramatic Art din Londra, timp în care a primit premiul pentru Cea mai bună studentă româncă din Marea Britanie. A jucat în teatru și în filme, a scris și regizat două piese de teatru (Declar pe propria răspundere și Marea Rușine) care vorbesc despre cum e să fii rom în România. În 2018 a pășit pentru prima dată pe covorul roșu al Festivalului de Film de la Cannes.

Doamna care a venit să le vorbească elevilor e îmbrăcată într-un costum bleumarin și are o voce cam pițigăiată:

– Facultatea, dragi copii, este acel loc unde vă veți desăvârși educația, îndreptându-vă către orizonturi noi. De aceea, este extrem de important să…